Fara

Incerc sa-mi aduc aminte exact cand si cum am dat unul de altul. Sau unii de altii.

Daca m-as chinui, as putea sa marchez cu exactitate data in calendarul care sta agatat de o teava pe peretele alb din dreapta mea. Parca era un 20, in primavara, un pic dupa 5 jumate seara. Dar eu nu vreau cronologie, dammit. Am nevoie de ceva cronologie sentimentala, daca se poate fara date, fara numere si patratele rosii si imagini cu peisaje (da, in fiecare an am cate un calendar cu peisaje).

Incerc sa-mi dau seama cum am ajuns aici, la tesatura asta de persoane, la tesatura asta de euri. E greu sa explic. Poate ca daca as spune, n-ar intelege nimeni nimic. Dar in interior, fiecare are o poveste din asta incurcata, careia i s-ar putea spune foarte bine biografie sau istorie personala.

Problema mea e ca istoriile nu mor. Probabil ca ma grabesc sa mor de tanara, altfel nu-mi explic cum de imi consum atata energie ca sa tin povestile in viata. Toate povestile. Ma prefac ca trecutul a murit, de dragul rigorilor sociale, dar ii iubesc pe toti care au trecut prin sufletul si carnea mea. De fapt, doar pe cei care au trecut cu adevarat, dar sunt destui.

Ii iubesc pe fiecare in felul specific lor si sunt copil si curva si amanta si sotie si imatura si coapta. Intr-o clipa spun “te iubesc” uitandu-ma in ochii lui albastri si in urmatoarea ma imaginez intrand pe usa aia doar in halatul mov si moale spunandu-i ca mi-a fost dor de el cat m-am dus pana la baie, din nou, uitandu-ma in ochii lui aproape negri. Doar ca pe usa aia nu cred ca am sa mai intru vreodata. Si-apoi sunt in stare sa o sarut pe ea, cu toata nebunia de care dispun.

Toate astea cat de sincer posibil, fara sa mint vreo clipa.

Iubesc cativa barbati si o femeie.

Toate astea cat de sincer posibil, fara sa ma prefac vreo clipa.

Incerc sa ma gandesc cum am ajuns aici. Incerc sa-mi dau seama eu cine sunt in reteaua asta de euri, fiecare diferit. Incerc sa ajung acolo fara calendare, fara 20, 24, 2, 8…

Fara.