Toate pacatele
martie 13, 2008
Mi-e frica de mine.
NU reusesc totusi sa ma hotarasc de ce, am destule motive care se bat cap in cap. E foarte probabil sa se potriveasca la un anume punct extrem – sa se vada panoramic din afara, cum ai vedea cerul cu baloane cu aer cald (doar o imagina cliseica). E posibil doar. Eu nu stiu.
Am nevoie de spovedania asta, am nevoie s-o vars pe toata undeva – in gura ta sau in sufletul tau, oricine ai fi acest tu. Dar nu stiu ce sa spun. Am nevoie sa ramana acolo si sa nu ricseze, s-o vars si sa incep sa fabric altceva din mintea mea si sufletul meu. Minte si suflet pe care asa repede le dau si asa repede le iau inapoi… Restul e doar agonie, teatru murdar, make-beleive. Si e foarte nasol pentru cine le crede – eu nu mai. M-am cumintit.
Oarecum, sub unele aspecte. M-am cumintit adica am invatat sa ma cunosc intr-un fel bolnav si deviat. Am invatat sa fac distinctie intre toate persoanele care ma compun, intre atatea stari pe care aproape ca nu le afisez niciodata, dar exista, latent, acolo undeva.
Si-apoi, nici n-am nevoie de mai mult. Imi trebuie doar victimele, ocazional – sa le consum resursele si-apoi sa plec.
Cate dezacorduri, ce haotic.
Dar la mine totul e liniar, daca incerci sa adopti o privire panoramica. Vezi, e simplu.
Inca ma mai gandesc la tine, boule.
Atat voiam sa zic, buna ziua.
