Viseaza-ma cateodata in nopti cu zapezi netopite de ani. Cu scandaluri. Si secrete. Cu intrebari si respiratii sacadate. Viseaza-ma cand poate ca nu e cazul. Sa zicem atunci cand esti in metrou. Viseaza ca imi las capul pe geamul din spate si urmeaza Victoriei.

Viseaza-ma in 335 la ore de varf. La sase semafoare si inca patru. Pe scaun si apoi cu mana in incurcaturile tale… Viseaza-ma inchisa in cutia toracica. Viseaza ca-ti musc din inima si ca tremuri. Viseaza-ma in sangele tau gros, in cancerul tau, pliata pe tine si rosie de plans.

Viseaza-ma singura, pe un bulevard din Bucuresti, gandindu-ma la vise. Si apoi viseaza-mi visele, n-am nevoie de altceva.

Stiu ca ma visezi. Uneori cand n poti sa dormi sau cand te uiti la un film. Nu-i asa greu de imaginat. Visezi cum ma lovesti si eu tac, aproape adormita. Visezi cum imi zambesti si ma las pe spate. Visezi cum ma inmoi toata… Visezi cum inoti si te prinzi in parul meu aproape blond, care se incurca asa repede… Visezi cum imi mangai talpile inghetate si dispar.

Acum uita-ma. Gandeste-te ca garile si-au strans deja sinele si se duc spre alte gari, tarandu-se, ca batrani cu multe bagaje. Gandeste-te la asta si uita-ma, cu fiecare vis.

Si viseaza ca te uit si eu.

Poate asa o sa-mi iasa.

NU reusesc totusi sa ma hotarasc de ce, am destule motive care se bat cap in cap. E foarte probabil sa se potriveasca la un anume punct extrem – sa se vada panoramic din afara, cum ai vedea cerul cu baloane cu aer cald (doar o imagina cliseica). E posibil doar. Eu nu stiu.

Am nevoie de spovedania asta, am nevoie s-o vars pe toata undeva – in gura ta sau in sufletul tau, oricine ai fi acest tu. Dar nu stiu ce sa spun. Am nevoie sa ramana acolo si sa nu ricseze, s-o vars si sa incep sa fabric altceva din mintea mea si sufletul meu. Minte si suflet pe care asa repede le dau si asa repede le iau inapoi… Restul e doar agonie, teatru murdar, make-beleive. Si e foarte nasol pentru cine le crede – eu nu mai. M-am cumintit.

Oarecum, sub unele aspecte. M-am cumintit adica am invatat sa ma cunosc intr-un fel bolnav si deviat. Am invatat sa fac distinctie intre toate persoanele care ma compun, intre atatea stari pe care aproape ca nu le afisez niciodata, dar exista, latent, acolo undeva.

Si-apoi, nici n-am nevoie de mai mult. Imi trebuie doar victimele, ocazional – sa le consum resursele si-apoi sa plec.

Cate dezacorduri, ce haotic.

Dar la mine totul e liniar, daca incerci sa adopti o privire panoramica. Vezi, e simplu.

Inca ma mai gandesc la tine, boule.

Atat voiam sa zic, buna ziua.

Iubeste-ma cu draci cand am draci si pasarele. Iubeste-ma asa cum sunt si asa cum n-o sa fiu niciodata. Iubeste-ma cand tremur existential.

Iubeste-ma cand nu te vad si cand nici nu-mi pasa. Iubeste-ma cand ma sparg si iubeste-ma cand te sparg fara sa vreau. Iubeste-ma cand mi-e frig si cand n-am aer. Iubeste-ma cand te refuz, cand te distrug, cand te zambesc. Iubeste-ma si iubeste-mi visele care te exclud.

Iubeste-ma cand iti fac clatite, iubeste-ma cand ti le cer inapoi. Iubeste-ma cand ma cer inapoi si tine-ma acolo, in buzunarul blugilor, de unde te innebunesc. Iubeste-ma cand te intarat, iubeste-ma cand n-am chef.

Hai, stai in calea mea. Iubeste-ma. Mai tarziu vedem noi cum ne descurcam.

Oricum mai tarziu ai sa ma urasti asa ca nu-i mare lucru.

Pasarica mea rasa si goala, ca a unei fetite impubere, gresia rece si geamul aburit, voi astia care ma compuneti ocazional si pe care va inghit in viteza, nestea, sange si sambata. Toate egale. Si raman ochii si degetul tau mare, si ei. Pe undeva pe acolo.

Daca m-as chinui, as putea sa marchez cu exactitate data in calendarul care sta agatat de o teava pe peretele alb din dreapta mea. Parca era un 20, in primavara, un pic dupa 5 jumate seara. Dar eu nu vreau cronologie, dammit. Am nevoie de ceva cronologie sentimentala, daca se poate fara date, fara numere si patratele rosii si imagini cu peisaje (da, in fiecare an am cate un calendar cu peisaje).

Incerc sa-mi dau seama cum am ajuns aici, la tesatura asta de persoane, la tesatura asta de euri. E greu sa explic. Poate ca daca as spune, n-ar intelege nimeni nimic. Dar in interior, fiecare are o poveste din asta incurcata, careia i s-ar putea spune foarte bine biografie sau istorie personala.

Problema mea e ca istoriile nu mor. Probabil ca ma grabesc sa mor de tanara, altfel nu-mi explic cum de imi consum atata energie ca sa tin povestile in viata. Toate povestile. Ma prefac ca trecutul a murit, de dragul rigorilor sociale, dar ii iubesc pe toti care au trecut prin sufletul si carnea mea. De fapt, doar pe cei care au trecut cu adevarat, dar sunt destui.

Ii iubesc pe fiecare in felul specific lor si sunt copil si curva si amanta si sotie si imatura si coapta. Intr-o clipa spun “te iubesc” uitandu-ma in ochii lui albastri si in urmatoarea ma imaginez intrand pe usa aia doar in halatul mov si moale spunandu-i ca mi-a fost dor de el cat m-am dus pana la baie, din nou, uitandu-ma in ochii lui aproape negri. Doar ca pe usa aia nu cred ca am sa mai intru vreodata. Si-apoi sunt in stare sa o sarut pe ea, cu toata nebunia de care dispun.

Toate astea cat de sincer posibil, fara sa mint vreo clipa.

Iubesc cativa barbati si o femeie.

Toate astea cat de sincer posibil, fara sa ma prefac vreo clipa.

Incerc sa ma gandesc cum am ajuns aici. Incerc sa-mi dau seama eu cine sunt in reteaua asta de euri, fiecare diferit. Incerc sa ajung acolo fara calendare, fara 20, 24, 2, 8…

Fara.